Review Hitman: Absolution - GameNation

Feb
25

Review Hitman: Absolution

 

 

               De ce review acum la un joc nou în mintea tuturor, dar vechi de mai bine de un an? Pentru că l-am cumpărat la un preţ de nimic şi l-am jucat recent, deci e proaspăt ca pâinea din brutărie la 7 dimineaţa.

               Imaginaţi-vă x studiouri, fiecare cu misiunea de a crea câte o misiune pentru joc, iar studioul  x+1  însărcinat cu realizarea cut-scene-urilor care leagă evenimentele. Numai că toate acele studiouri sunt de fapt unul, IO Interactive. Sistemul de joc şi chelia lui 47 sunt  singurele lucruri pe care fiecare nivel îl are în comun cu precedentul sau viitorul.  Pe scurt? Nu se leagă, decât artificial, ca un câine într-o lesă înnodată de un stâlp de stăpânul care se duce până la magazin să-şi cumpere o cutie de prezervative şi un castravete.

               Revenind la joc, e totuşi Hitman. Iar Hitman e o serie respectată, pe care am apreciat-o de-a lungul anilor, simţindu-i evoluţia şi aplaudând direcţia. Mi-a plăcut mai mult decât oricare Splinter Cell, şi Splinter Cell înseamnă mult pentru mine. Blood Money s-a terminat impecabil, mai ales că seria asta n-a avut nici în clin, nici în mânecă cu poveştile bune. Dar cât a fost, a fost bine şi de ajuns. Gameplay-ul îi era punctul forte, dar asta nu e o scuză pentru ghiveciul ăsta bombastic în care ne sunt aruncate măicuţe criminale în costume din latex şi stick-uri USB izvorâtoare de viaţă, copii răpiţi pentru că alţi copii au fost răpiţi şi alte mârlănii pe care vă las să le descoperiţi dacă veţi avea vreodată chef să vă plictisiţi mai tare decât dacă aţi sta la coadă la bilete de tramvai la început de lună. Şi asta n-ar fi fost o problemă dacă jocul nu s-ar fi luat în serios, ci ar fi încercat să se parodieze pe sine. Dar nu e cazul.

               Absolution începe cu o misiune-tutorial, în care ţi se explică noile mecanici de care te vei putea folosi pentru a rupe gâţi, sugruma, împuşca, ascunde cadavre în lăzi de rufe sau malaxoare, dezbrăca morţi, fura arme, ascunde prin dulapuri, da drumul la gaz şi planta bombe detonabile prin telecomandă sau a te furişa prin lanul de porumb ca să ciupeşti de fund nişte personaje feminine îmbrăcare provocator. Şi prin ciupit de fund mă refer la ucis brutal cu o halebardă în ceafă. Apoi aplici tehnicile astea în misiuni care nu se leagă. Cam asta e.

               Grafic, arată bine. Engine-ul Glacier 2 e superb şi în stare să randeze sute de oameni (detaliaţi excelent) concomitent,  fără scăderi de framerate sau alte incidente tehnice. Dar ca un joc să exceleze din punct de vedere tehnic e ceva obişnuit deja, nu ne mai surprinde. În ziua de azi, artiştii grafici îşi fac treaba impecabil, mai ales că hardware-ul consumatorilor îşi permite să le ruleze ideile nebune. Cum rămâne cu gameplay-ul? Nu rămâne. Din stealth-disguise-based a ajuns un cover-based shooter banal, cu mici elemente sporadice păstrate din reţeta tradiţională. Opţiunea pentru camera first-person a fost şi ea eliminată.

               Check-point-urile sunt plasate neinspirat, ceea ce te face să repeţi aceeaşi bucată din misiune de n ori, până înveţi toate mişcările adversarului. Care sunt la fel de fiecare dată, chestie ce te transformă dintr-un ucigaş în serie profesionist într-un game-tester plictisit, obligat să repete aceeaşi secţiune până îi vine să-şi scoată un plămân şi să-l vândă, ca să scape de jobul ăla şi să trăiască decent o lună în Maldive. Şi chiar dacă e vina mea că repet planşa pentru că nu reuşesc să o termin din prima, asta nu schimbă cu nimic faptul că nu e în regulă ca inamicii să aibă fix aceleaşi rute. Ceea ce aduce la masă o altă problemă: s-a împrumutat acea x-ray vision din seria Arkham, numai că fratele 47 nu are nicio pereche de ochelari sau senzori. El vede prin pereţi cu ochiul liber. E indicat chiar şi locul în care un inamic urmează să ajungă. Asta pe nivelul de dificultate normal, unde totul ar trebui să se întâmple, ghici, normal.

               Bara de Instinct este o altă adiţie. Ducând la bun sfârşit mici obiective din misiune, bara se umple, iar tu poţi să-i foloseşti conţinutul pentru a trece neobservat pe lângă inamici. Asta dacă eşti costumat şi ei devin suspicioşi, ceea ce se va întâmpla de fiecare dată. Problema e că bara se umple greu şi se goleşte teribil de uşor, anulând toată osteneala pe care o depui pentru un costum nou. Practic, te obligă să te strecori prin guri de ventilator (o altă noutate adusă seriei) şi prin spatele meselor, pulturilor, canapelelor, maşinilor, gardurilor, etc. deşi tu eşti, practic, unul de-al lor. Oamenii ăştia au luat de bună treaba cu haina nu face pe om.

               O altă noutate pentru serie este aşa-numitul Point Shooting, sau, în franceză, slo-mo, care aparent e la modă, fiind implementat exact la fel şi în Splinter Cell Blacklist. Te concentrezi (chestia asta mănâncă din Instinct), marchezi ţintele şi execuţi. N-am nicio părere despre asta. Atât că unele porţiuni par construite exact pentru ca tu să aplici tehnica nouă cât mai uşor. Lipseşte un banner mare pe pereţi (ca în Splinter Cell Conviction, hihi): „ăştia trebuie executaţi în slo-mo”. Hitman ar fi trebuit să fie maestrul deghizărilor şi al hiding in plain sight, nu un Sam Fisher, omul invizibil care atârnă de balcoane şi ferestre. Din păcate, chiar dacă eşti îmbrăcat într-un costum, inamicii te vor deconspira foarte repede.

saa

                O chestie amuzantă pe care au făcut-o cei de la IO Interactive s-a petrecut în decembrie 2012. O aplicaţie intitulată Hitman: Absolution îţi oferea posibilitatea de a trimite ameninţări cu moartea prietenilor de pe Facebook. Pe lângă asta, ţintele erau identificate după descrieri ridicole, de tipul “his tiny penis” şi primeau pe timeline un video în care erau atenţionaţi că sunt ţinte. Normal, chestia asta nu a fost primită deloc bine, iar criticile nu au întârziat să apară, app-ul fiind retras chiar în ziua lansării.

                Mai multe vă las să pe voi să descoperiţi, dar dacă aţi citit polologhia asta, cel mai probabil n-o s-o faceţi. Aş spune RIP Hitman, dar nu mă lasă inima. Tot ce pot e să sper că următorul titlu (confirmat deja de Square Enix) nu va semăna deloc cu  Absolution.

 

NU FINAL 2

About Marko I.